Mai mult

Cele mai vechi urme de locuire de pe teritoriul localităţii sunt de perioadă geto-dacă (sec. IV-III a.Chr.).

La NE de sat cercetările arheologice au scos la iveală o aşezare rurală romană din secolele II-IV d. Chr. Către centrul satului a fost identificat un apeduct roman, iar la N şi NV, pe o mare întindere, ruine de villae rusticae şi necropole romane. În plus, satul este înconjurat de un val de pământ, conceput probabil ca o a doua linie de apărare în spatele marii cetăţi de la Noviodunum, lung de 27 km ce închide o suprafaţă de cca. 50 km2. În interiorul valului, în mare parte dispărut sau abia perceptibil din cauza eroziunii sau a intervenţiei omului, se află câteva întărituri, înconjurate şi acestea cu valuri. Valul a fost datat diferit începând din sec. IV d.Chr şi până în sec. XI-XII fiind atribuit romanilor, proto/bulgarilor sau bizantinilor.

Cea mai de seamă descoperire o constituie complexul paleocreştin, descoperit în anul 1971, situat în partea de E a localităţii, la baza culmei Piatra Roşie.

Monumentul este compus dintr-o bazilică cu trei nave şi nartex, ridicată în timpul împăratului Valens şi refăcută în vremea lui Theodosius II, deasupra unei cripte monumentale paleocreştine.

În interiorul criptei se află două morminte martirice suprapuse. La nivelul inferior se găseau scheletele a două persoane-martiri, ale căror nume nu se cunosc, iar la nivelul superior, într-un sicriu colectiv, scheletele a patru martiri ale căror nume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos cât şi calitatea de martiri - Martyres Hristou - sunt notate pe pereţii criptei.

Alături de basilica martirică din sec IV-VI d.Chr, restaurată şi conservată în interiorul unei construcţii de prezervare, în localitatea Niculiţel a fost restaurată recent şi pusă la dispoziţia publicului Biserica Sfântul Atanasie sau “biserica îngropată”. Legenda aminteşte că acest edificiu a fost timp îndelungat acoperit şi a fost descoperit de un cioban, cu numele Niculiţă, originar din Transilvania, nume care ar fi la originea numelui actual al localităţii. Ridicat în prima jumătate a sec. XIV ca biserică a unei curţi feudale, lăcaşul îşi încetează activitatea în primele decenii ale sec. XV. Este redat cultului la începutul sec. XVI, ca biserică a comunităţii parohiale a zonei, când au loc şi primele modificări prin extinderea limitei vestice a pronaosului şi refacerea zidului absidei altarului. În jurul anului 1880 au loc ultimele intervenţii şi transformări: zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost demolat parţial şi înlocuit cu o arcadă, s-a refăcut şarpanta şi învelitoarea, iar la extremitatea vestică a lăcaşului s-a adăugat o turlă-clopotniţă din lemn.

La 3 km SV de sat, în punctul Cetăţuia, a fost descoperită o bisericuţă cu plan treflat, construită în sec. XI-XII sau după alte opinii, la începutul sec. XIII. Lăcaşul a constituit, foarte probabil, biserica unei mănăstiri. Din aceasta s-au păstrat doar temeliile din cărămizi şi ţigle romane, unele cu ştampila legio I Iovia Scythica, refolosite. Este cea mai veche biserică de acest gen de pe teritoriul României.


În apropierea satului Niculiţel, într-un peisaj de un pictoresc aparte sunt situate trei mănăstiri:

Mânăstirea Cocoş a fost ctitorită la 1833 de către călugării transilvăneni Visarion, Gherontie şi Isaiia, întorşi de la Muntele Athos. La începutul sec. XX atât biserica cât şi pavilioanele cu chilii au fost refăcute după planurile arhitectului Toma Rădulescu. Pictura bisericii este opera artistului italian F.D. Biasse, cu excepţia pridvorului, pictat de iconograful local Geo Cardaş. Atrage atenţia în mod deosebit pavilionul vestic al chiliilor, prin stilul specific arhitecturii româneşti, fiind declarat totodată monument arhitectonic. Muzeul organizat la Mânăstirea Cocoş deţine o colecţie importantă de carte de cult, adunată din toate parohiile judeţului Tulcea.

Mănăstirea Celic-Dere a fost construită către mijlocul sec. XIX, ca mânăstire de maici. Aceasta are aspectul unui sat cu gospodării împrăştiate, în care se remarcă în mod deosebit casa stareţei, casa ce adăposteşte muzeul de artă ecleziastică şi biserica. Biserica, ridicată în forma actuală la începutul sec. XX, operă a arhitectului Toma Dobrescu, este printre puţinele construcţii etajate de acest gen din România, cu o biserică de iarnă la demisol şi biserică de vară la parter. Muzeul mănăstirii, organizat în fostul atelier de pictură religioasă şi de ţesut covoare, este deţinătorul unui important tezaur de obiecte de cult, între care 43 de cărţi bisericeşti tipărite între 1643-1843, exemplarul cel mai valoros fiind Biblia de la Bucureşti (1688). În curtea mânăstirii se află o moară de vânt, monument de arhitectură.

Mânăstirea Saon, mânăstire de maici, a fost ctitorită în 1864 ca un mic schit, de monahii de la mănăstirea Celic-Dere, al cărei metoh era. Din 1881 a devenit mănăstire de sine stătătoare. Aceasta cuprinde: biserica, paraclisul, chiliile şi o moară de vânt. Biserica, cu hramul ”Înălţarea Domnului”, a cărei temelie a fost pusă de episcopul Nifon al Dunării de Jos, a fost ridicată în anul 1912.

Prezenţa a numeroase lăcaşuri de cult şi a mânăstirilor învecinătate, ca şi denumirea de “Monastire” pe care a avut-o satul Niculiţel până în sec. XIX, după cum este consemnat în hărţile medievale şi moderne, demonstrează ca această aşezare a constituit un important centru religios.

Pe de altă parte vestigiile antice şi medievale descoperite pe teritoriul satului dovedesc o locuire intensă, continuată în vremea ocupaţiei otomane de o populaţie românească a cărei principală îndeletnicire era viticultura. Viile de la Sarica şi Bădila, plantate pe terenurile de origine vulcanică, dau vinuri cu alese calităţi recunoscute pe plan naţional şi internaţional.

În izvoarele istorice ale comunei se menţionează că în anul 1760 negustorii din Polonia cumpărau vin de la Niculiţel. De fapt în timpul stăpânirii otomane, cu toate interdicţiile impuse de religia mahomedană, vinul de Niculiţel se încărca în portul Isaccea în vase cu destinaţia Constantinopol.