Localitatea este menţionată pentru prima dată în anul 950 de Constantin Profirogenetul cu numele de Salinas. În secolele XIV-XVI aşezarea este consemnată în mai multe documente sub forma Selinas sau Solina.

Sulina, cea mai estică aşezare de pe teritoriul României, are o istorie aparte.

La sfârşitul sec. XV, în perioada stăpânirii otomane, turcii construiesc la Sulina o redută, apoi stabilesc sediul unei căimăcămii şi instalează o garnizoană militară. Războaiele ruso - turce de la sfârşitul sec.XVIII şi începutul celui următor au dus la o decădere economică a aşezării, iar din punct de vedere social şi administrativ, la instalarea nesiguranţei şi dezvoltarea pirateriei.

Instituirea la Sulina în 1856, ca urmare a hotărârilor Congresului de pace de la Paris, a Comisiunii Europene a Dunării a determinat transformarea aşezării într-un important oraş cu o economie înfloritoare bazată pe comerţ şi navigaţie.

Amenajările întreprinse din iniţiativa CED, după 1857 pe braţul Sulina, în baza proiectelor inginerului Charles Hartley, au permis o stare de navigabilitate corespunzătoare şi dezvoltarea portului Sulina, care a devenit astfel cel mai important port de pe coasta occidentală a Mării Negre iar din 1870 a fost primul Porto Franco din România. În paralel oraşul cunoaşte o transformare urbanistică aparte datorită înălţării unor importante edificii. La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, în localitatea de la gurile Dunării, existau 8 reprezentanţe consulare, clădirile a numeroase companii de navigaţie, poştă, telefon, palatul CED ce domina faleza, uzina electrică, uzina de apă, două spitale, teatrul, tipografie, un hotel, peste 100 de prăvălii.

Sub aspect etnic, Sulina se constituia într-un oraş cosmopolit, greci, români, ruşi, armeni, turci, evrei, albanezi germani, italieni, francezi, englezi etc. au populat localitatea în cele şapte secole de existenţă a CED aici, cultele majoritare beneficiind de şcoli şi lăcaşe de cult proprii.

A urmat tragedia primului război mondial. Pe lângă stagnarea economică produsă de stoparea comerţului, acţiunile militare au distrus în mare măsură şi construcţiile oraşului care rămăsese aproape pustiu.

În 1937, CED s-a desfiinţat, membrii unor comunităţi care depindeau direct de acest organism suprastatal s-au repartriat, viaţa cosmopolită a Sulinei a încetat să mai existe.

În timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul a fost puternic bombardat . Multe dintre clădiri au fost distruse sau au dispărut pentru totdeauna. În plus localitatea a intrat în marea restricţie de după război a statutului "zonelor de frontieră". Activităţile comerciale s-au restrâns, mare parte din populaţia refugiată nu s-a mai întors, astfel că viaţa economică s-a redus la pescuit şi cooperaţie meşteşugărească. În timpul regimului comunist nici politica de industrializare şi nici reorganizarea portului liber nu au reuşit să reactiveze urbanismul sulinean.