Mai mult

Sulina are o istorie aparte.

Numele Sulina este menţionat pentru prima data, în anul 950 p.Chr., de Constantin Profirogenetul. În opera “De administratio imperio”, vorbind despre cursele pe mare ale ruşilor spre Constantinopol, autorul spune: „După ce ei au coborât cele şapte cataracte ale Niprului, pot trece în Delta Dunării pe la Salinas”.

Aşezarea este apoi consemnată în mai multe portulane şi hărţi italiene din secolul XIV precum portulanul lui Marino Sanudo din 1320 sau harta întocmită de Pietro Visconti în anul 1327. După această dată numele localităţii este tot mai cunoscut şi amintit în anii 1367, 1408, 1480, 1530, 1550, 1561, etc., sub forma Selinas sau Solina, de călători străini sau de alte izvoare scrise.

După ocuparea Chiliei (1480) şi a gurilor Dunării, turcii construiesc la Sulina o redută pentru apărarea şi controlul asupra navigaţiei la intrarea în deltă, apoi stabilesc sediul unei căimăcămii şi instalează o garnizoană militară pentru a contracara incursiunile de jaf ale cazacilor. Războaiele ruso - turce de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor au dus la o decădere economică a aşezării, iar din punct de vedere social şi administrativ, la instalarea nesiguranţei şi dezvoltarea pirateriei. Către jumătatea secolului al XIX-lea, Sulina număra circa 1000-1200 de locuitori, iar casele erau mai mult nişte colibe din stuf sau barăci din trunchiuri de copaci ciopliţi. Pe localnici, documentele îi descriu ca fiind străini: ionieni, greci şi maltezi, aventurieri şi indivizi puşi pe tâlhării.

Aceşti piraţi ai deltei au fost cei care în 1854 l-au ucis pe fiul amiralului britanic Parker, la debarcarea sa de pe nava ce o comanda în timpul războiului Crimeei. Asasinatul a atras după sine răzbunarea echipajului, care a supus localitatea la bombardament, transformând întregul sat în cenuşă.

În 1856, la Congresul de pace de la Paris desfăşurat în urma războiului Crimeei (1853-1856), s-a hotărât printre altele formarea unei comisii care să controleze şi să protejeze navigaţia pe Dunăre, organism format din delegaţi ai Austriei, Franţei, Angliei, Prusiei, Rusiei, Sardiniei şi Turciei. Comisia Europeană a Dunării (CED) a activat la Sulina în perioada 1856-1937 şi a determinat transformarea acesteia dintr-o aşezare pescărească într-un important oraş, cu o economie înfloritoare bazată pe comerţ şi navigaţie. Deşi Gura Sulina are inconvenientul aluvionării mai pronunţate faţă de celelalte guri ale Dunării, având totuşi avantajul de a fi calea cea mai scurtă, CED a hotărât în 1858 amenajarea acestui braţ.

Pe baza proiectelor inginerului Charles Hartley, numit părintele Dunării, au fost executate toate lucrările legate de rectificarea braţului Sulina, determinând o stare de navigabilitate corespunzătoare. Pentru ameliorarea procesului de colmatare au fost construite diguri pentru îngustarea canalului şi prelungirea lui în mare.

Amenajările întreprinse au determinat şi dezvoltarea portului Sulina, care devenea cel mai important port de pe coasta occidentală a Mării Negre, iar din 1870 a fost primul Porto Franco din România . Cu un astfel de statut, mărfurile debarcate sau în tranzit erau exceptate de la obligaţiile vamale. În acelaşi timp erau executate operaţiuni de remorcare, se închiriau bărci, se asigurau toate serviciile proprii şi specifice zonei şi de porto franco din lume. Astfel, Sulina devenea un important port de tranzit cu o mare capacitate de antrepozit.

Oraşul s-a modernizat treptat, odată cu dezvoltarea economică.

Între 1897 şi 1903 s-a construit Uzina de apă, iar din 1910, prin construcţia Uzinei electrice a oraşului, s-a trecut la iluminatul electric al străzilor şi cheiurilor. În 1861 s-a realizat linia telegrafică Tulcea-Sulina, iar în 1903 s-a introdus serviciul telefonic. De asemenea s-au luat măsuri pentru asanarea platformei oraşului.

În acea perioadă, în localitatea de la gurile Dunării existau opt reprezentanţe consulare (ale Angliei, Austro-Ungariei, Italiei, Olandei, Danemarcei, Turciei, Norvegiei şi Suediei), numeroase companii de navigaţie, două spitale dotate cu instalaţii moderne de spitalizare, Palatul Administrativ al CED, poştă, telefon, teatrul cu 300 de locuri, tipografie. A fost amenajată plaja şi s-a construit “casino-ul” care nu era numai restaurant, ci şi loc de spectacole, serate şi baluri.

Din punct de vedere urbanistic, după o statistică de la începutul sec. XX, Sulina avea în aceea perioadă 1886 de case, un hotel şi 154 prăvălii.

La începutul sec. XX educaţia tinerilor sulineni era asigurată de două şcoli primare româneşti, două elene, una germană, una evreiască şi un pension francez. De asemenea, erau în funcţiune două biserici greceşti, trei biserici lipoveneşti, două germane (una protestantă şi una catolică), una anglicană, un templu evreiesc şi două geamii.

Sub aspectul componenţei, înainte de primul război populaţia ajungea la cifra de 4913 locuitori, din care 2056 erau greci, 803 români, 601 ruşi (lipoveni), 444 armeni, 268 turci, 211 austrieci, 173 evrei, 117 germani, italieni, francezi, danezi şi alţii, Sulina constituindu-se într-un oraş cosmopolit, cu o atmosferă cu totul aparte.

Tragedia primului război mondial a dus la stagnarea economică prin stoparea comerţului; acţiunile militare au distrus în mare măsură şi construcţiile oraşului care rămăsese aproape pustiu.

După 1920 aşezarea se reface atât sub aspect economic, cât şi urbanistic. Unele clădiri şi-au recăpătat vechea înfăţişare, dar cele mai multe, înălţate pe locuri virane sau pe locul celor ruinate, au fost construite în maniera vremurilor noi, toate căptuşite cu scânduri făcute la gater.

În 1937, CED s-a desfiinţat. De fapt, marea criză economică din 1929-1933 a dat prima lovitură acestei organizaţii, iar în 1937, întreaga activitate a acestui organism a trecut sub conducerea şi sub controlul total al statului român. Membrii unor comunităţi care depindeau direct de CED s-au repartriat. Viaţa cosmopolită a Sulinei a încetat să mai existe.

Urgia celei de-a doua conflagraţii mondiale s-a îndreptat şi asupra Sulinei. Oraşul a fost puternic bombardat atât pe mare şi Dunare, cât şi cu aviaţia. Multe dintre clădiri au fost distruse sau au dispărut pentru totdeauna. În plus, oraşul a intrat în marea restricţie de după război a statutului “zonelor de frontieră”. Comerţul practic s-a dezorganizat, populaţia refugiată nu s-a mai întors, viaţa economică s-a bazat în continuare doar pe pescuit şi cooperaţie meşteşugărească. Noul organism de administrare al gurilor Dunării devine Administraţia Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ).

În timpul regimului comunist, prin politica de industrializare şi chiar prin reorganizarea portului liber, s-a încercat, fără rezultat, să se reactiveze urbanismul sulinean.

Gloria şi strălucirea Sulinei de altădată este amintită acum pentru vizitatori doar de câteva edificii şi monumente ce au rezistat vremii, unele dintre acestea aflate într-o avansată stare de degradare: fosta clădire a Palatului Administrativ (în prezent sediul AFDJ), Biserica Sfântul Nicolae, Biserica Greacă, Biserica Protestantă, Uzina de apă, Uzina electrică, casa unde a locuit scriitorul Jean Bart (azi Pensiunea Jean Bart), hotel Camberi, biblioteca, atelierele CED-ului şi nu în ultimul rând, Farul Mare.

Farul Mare de la Sulina a fost construit în 1870 de Comisia Europeană a Dunării. După 1989, edificiul a fost restaurat de Ministerul Culturii şi Cultelor, iar din 2003 a intrat în administraţia Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, care l-a transformat în muzeu, prin amenajarea celor două încăperi aflate la parterul construcţiei. Într-una din săli, vizitatorii vor descoperi cabinetul de lucru al lui Eugeniu P. Botez, cunoscut sub pseudonimul literar Jean Bart, personalitate care la începutul sec. XX a venit la Sulina pentru a îndeplini funcţia de comisar maritim. Cea de-a doua sală reconstituie, printr-o expoziţie documentară, activitatea CED în cei peste 80 de ani de prezenţă neîntreruptă la Sulina. La nivelul superior al construcţiei se află cupola, înconjurată de o platformă de unde se vede întreaga panoramă a oraşului şi împrejurimilor.

Un alt martor al vremurilor de odinioară – cimitirul maritim – unde îşi găseau odihna veşnică, de regulă, cetăţenii străini, cei mai mulţi foşti angajaţi ai CED, dar şi marinari indiferent de religie sau etnie – propune vizitatorului o fărâmă din istoria, mentalităţile şi obiceiurile celor ce-au făcut faima „Europolis”-ului.