Mai mult

Enisala este una dintre cele mai vechi aşezări româneşti a cărei continuitate de locuire este atestată de izvoarele arheologice şi istorice din preistorie până în prezent. Pe un mic promontoriu, pe care localnicii îl numesc „La Palanca”, cercetările arheologice au scos la iveală urme de locuire din eneolitic, epoca bronzului, Hallstatt şi La Tène, iar pe Dealul cetăţii medievale vestigii de la sfârşitul epocii bronzului şi din prima epocă a fierului (Hallstatt).

Pe valea Netului s-au făcut cercetări asupra uneia dintre cele mai mari necropole geto-dacice din România din care au fost cercetate peste 400 morminte din sec. IV-II a.Chr. O mare parte din urnele funerare şi obiectele descoperite în mormintele necropolei de pe Valea Netului pot fi astăzi admirate de vizitatori în vitrinele Muzeului de Istorie şi Arheologie din Tulcea.

În marginea de vest a satului, în punctul „La Biserica”, a fost identificată şi, în parte, cercetată o aşezare getică din sec. I a.Chr. – sec. I p.Chr., o necropolă birituală daco-romană cu peste 150 de morminte de incineraţie şi inhumaţie (sfârşitul sec. I – II p.Chr.) şi locuirea din sec. VIII – IX.

De asemenea, în epoca romană, pe teritoriul actual al satului se afla un nucleu de locuire din sec. I – VI (în vatra satului), iar în punctul „Peştera” a fost identificată o fortificaţie romano-bizantină (sec. IV-VI p.Chr.) cu o suprafaţă de aprox. 2 ha, de formă rectangulară, prevăzută pe laturile de sud şi est cu şanţuri de apărare.

Dintre toate aceste vestigii istorice, cel mai impresionant monument din Enisala rămâne cetatea medievală, construită pe cel mai înalt promontoriu situat între lacurile Babadag şi Razim ce domină împrejurimile uscatului şi apele lacurilor. Fortificaţia a fost construită în sec. XIII-XIV din necesităţi strategice şi economice şi a făcut parte din lanţul de colonii genoveze care îngloba oraşele din Deltă – Chilia şi Likostomion, Cetatea Albă la gurile Nistrului, Caffa şi Balaclava în sudul Crimeei. Între 1397-1416 cetatea de la Enisala a făcut parte din sistemul defensiv al Ţării Româneşti, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. După cucerirea Dobrogei de către turci, în cetate s-a instalat o garnizoană militară otomană.

Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turceşti dincolo de gurile Dunării până la Cetatea Albă şi Chilia, şi a formării cordoanelor de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost abandonată pentru că nu mai corespundea intereselor strategice şi economice turceşti.

Zidurile cetăţii, construite din blocuri de calcar, sunt prevăzute pe trei laturi cu turnuri de apărare. Intrarea (pe latura de sud) se făcea printr-o poartă cu deschidere foarte înaltă, prevăzută cu arcadă dublă şi apărată de un bastion masiv pentagonal. Cel de-al doilea zid de incintă al fortificaţiei, aflat pe partea de nord-est, este prevăzut cu turnuri pătrate şi triunghiulare. După 1991 zidurile cetăţii au fost restaurate, Enisala devenind un important punct turistic.

Numele cetăţii nu s-a păstrat, iar denumirea actuală a satului şi implicit a monumentului, vine de la cuvântul turcesc Yeni Sale care înseamnă „Sat nou”. În sec. XV când Dobrogea a intrat sub stăpânire otomană, localitatea era populată de români. Cercetările arheologice din punctul “La Biserica” au dus la descoperirea unui cimitir din sec. XV-XVIII atribuit acestei populaţii româneşti creştine.

Yeni Sala apare în cronicile turceşti din sec. XV-XVI când se relatează despre cucerirea cetăţii de către otomani de la domnii români, ceea ce probează, de asemenea, vechimea aşezării înainte de instaurarea dominaţiei străine în teritoriul dintre Dunăre şi Mare.

Cea mai veche menţiune a acestui nume o găsim în cronica lui SüKrüllah, datând din prima parte a sec. al XV-lea.

Ulterior, în defterul din 1573 localitatea este menţionată ca aparţinând cazalei Hârşova-Babadag, fiind enumerată printre satele obligate să predea Porţii oi. Localitatea apare şi în defterul din 1675 sau în cel din 1676 ca aparţinând cazalei Babadag, iar în harta rusă întocmită în urma războiului din 1877-1878 localitatea avea 5-20 de case.

Agentul polonez Korsac o menţionează la 1849 şi apoi Ion Ionescu de la Brad la 1850 cu numele de Ienisali.

Între 1864-1877 numele localităţii este menţionat în Fondul Tapiurilor în forma sa iniţială Yeni-Sala.

După 1882 devine comună rurală, fiind locuită în continuare de români.