Din punct de vedere etnografic localitatea Enisala are caracteristici specifice localităţilor din microzona lacului Razim.

În privinţa arhitecturii locale, principala construcţie în jurul căreia sunt grupate anexele gospodăreşti este casa. Modul în care este amplasată în curte determină organizarea întregului spaţiu, legăturile funcţionale cu celelalte anexe şi în mod special cu drumul.

Majoritatea caselor sunt orientate cu latura mică spre uliţă, având curtea în faţă, iar anexele în continuare spre fundul curţii şi lateral.

Materialele şi tehnicile de construcţie sunt aceleaşi ca în toată zona, datorită habitatului. Până la începutul secolului, casele erau construite într-o tehnică arhaică, specifică pentru tot spaţiul locuit la români. Pereţii erau din nuiele lipite cu pământ şi acoperişul din stuf, coceni sau olană.

Temelia caselor este din piatră, pereţii sunt din pământ sub formă de ceamur sau chirpici, învelitoarea din lemn, iar învelişul din stuf. Învelitul caselor constituia un adevărat meşteşug şi de aceea această operaţie era făcută doar de meşteri specializaţi.

Casa din Enisala se încadrează în tipul de casă cu două camere şi tindă centrală, cu prispă pe două laturi şi balconul amplasat în faţa tindei. Cele două încăperi sunt numite de localnici ,,case" (,,casa de la vale", ,,casa de la deal, ,,casa de ţinut", ,,casa mare").

În simplitatea caselor din Enisala se întâlneşte o anumită doză de decor. Se impun atenţiei motivele decorative realizate în tehnica traforajului şi numite generic ,,florărie". Frontoanele casei şi ale balconului sunt decorate în partea superioară cu capete adosate de cai realizate prin traforare. Prezenţa acestui motiv este legată de vechi credinţe totemice conform cărora instanţa cabalină este protectoare de rele.

Construcţiile anexe au o funcţionalitate bine definită, fiind în interdependenţă cu ocupaţiile locuitorilor: grajdul pentru vite, saiaua pentru oi, samalâcul pentru nutreţ, fântâna, bucătăria de vară, cuptorul.

În prezent, în gospodăria din Enisala, se observă o serie de modificări, însă sinteza celei de la începutul secolului XX se poate vedea în cadrul muzeului etnografic din localitate.

Ocupaţiile tradiţionale ale localnicilor erau cultivarea pământului (,,plugăria") şi creşterea animalelor (în general vite).

Se mai practica pescuitul, apicultura, sericicultura. Dintre meşteşuguri, prelucrarea lemnului (tâmplăria, dulgheria) ocupa un rol important.

În Enisala ca şi în alte sate din jur s-a dezvoltat în mod deosebit industria casnică textilă, o adevărată artă în ţesutul covoarelor şi a textilelor pentru decorarea interiorului (ştergare, feţe de pernă).

Folosirea borangicului (mătase naturală), a bumbacului şi a lânii în realizarea acestor piese a dus la recunoaşterea artei populare de aici.

Ţesăturile decorative prezintă motive care sugerează legătura locuitorilor cu viaţa de zi cu zi, cu preocupările lor (,,unda apei", ,,pomişorul", ,,miezul nucii", ,,steaua", ,,morişca").

Costumul tradiţional din această zonă face parte din categoria costumului tradiţional românesc din microzona lacului Razim.

Dintre elementele costumului de femeie se impune prin frumuseţea decorului piesa inferioară numită ,,pestelca". Mai puţin ornamentată, cămaşa de femeie creează un echilibru cu celelalte piese în întregul costumului. Rafinamentul motivelor cusute pe cămaşă (puişori, pui, flori), sau a dantelei realizate cu acul, dau nota de originalitate costumului şi este încă o dovadă de mare artă.

În costumul bărbătesc, brâul lat, bogat ornamentat, sau chiar simplu, marchează liniile trupului. Căciula din lână de oaie accentuează sobrietatea portului masculin. O piesă care îi dă un plus de originalitate este mantaua. Confecţionată din lână, ţesută în război, făcea parte din vestimentaţia de iarnă a bărbaţilor.

În privinţa obiceiurilor tradiţionale se păstrează încă obiceiurile practicate în cadrul sărbătorilor de peste an şi cele de familie.

Obiceiurile legate de naştere, nuntă şi înmormântare, conservă o parte din ceremonia de altădată, chiar dacă influenţa lumii moderne se simte din plin.

Dintre obiceiurile de peste an, cele de iarnă - de Crăciun şi Anul Nou - mai sunt practicate numai de copii şi mai puţin de flăcăi (adolescenţi) sau de bărbaţi. De Anul Nou se practică semănatul. În ziua de Anul Nou copiii aruncă în casa celui căruia îi urează bună stare, boabe de grâu, de orez, gest care semnifică bogăţia recoltelor din anul respectiv.

Hramul satului şi al bisericii din sat (Sfânta Treime) constituie una din sărbătorile comunitare de o importanţă deosebită, totalitatea manifestărilor desfăşurate în această zi având darul să protejeze întreaga obşte.