Mai mult

Zona Slavelor a fost, încă din epoca pietrei, extrem de propice aşezării omului, dovadă descoperirile din paleoliticul mijlociu (lame, nuclee, răzuitoare) şi neolitic (silexuri, ceramică) descoperite recent pe platourile de la vest de cetate. Din aceeaşi zonă provin fragmente ceramice din epocile bronzului, Hallstatt şi Latène. O aşezare destul de întinsă, de perioadă Latène, a fost identificată pe dealul Ladonca şi tot din acea perioadă datează un tezaurul de drahme Lysimach făcut cunoscut de C. Moisil încă în 1916.

Integrarea treptată, pe parcursul sec. I p.Chr. a teritoriului dintre Dunăre, Mare şi Balcani în Imperiul Roman a schimbat esenţial caracterul şi profilul locuirii de pe Valea Slavei. Moneda şi mărfurile romane – ceramică, sticlă – sunt prezente într-o cantitate apreciabilă după jumătatea secolului I p.Chr.

Cetatea de pe Valea Slavei, identificată de V. Pârvan cu polis Ibida, pomenită de Procopius din Ceasarea între cetăţile refăcute de Justinian (De aed. IV 7), menţionată şi de Theophylactus Simocata în forma Libidinon polin, cea mai mare din Dobrogea - cu o suprafaţă de 24 de ha, o centură de fortificaţii desfăşurată pe o lungime de 2000 m, 24 de turnuri şi trei porţi – le apărea specialiştilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea ca „o cetate cu ziduri şi turnuri colosale” (P. Polonic), „excepţional de mare – cea mai însemnată din toate cele cunoscute în interiorul Dobrogei – şi care, fireşte, a fost (…) şi punctul de intersecţie al tuturor drumurilor din Nordul provinciei” (V. Pârvan)”.

Cetatea, în forma păstrată din epoca tetrarhiei, cu refaceri în timpurile lui Justinian, este dublată de o fortificaţie cu suprafaţa de aproximativ 3 ha situată pe dealul Harada (în traducere din limba turcă „Cetatea Fetei”), a cărei latură de nord e comună cu cea a cetăţii. La altitudinea de 158 m, pe o altă culme, situată în prelungirea dealului Harada, se află un fort de perioadă romano-bizantină, fort ce supraveghea întreaga vale a Slavei.

Cercetări arheologice sporadice, începând chiar cu sfârşitul sec. XIX, au dus la dezvelirea - în centrul cetăţii - a unei basilici cu trei nave şi trei abside, cu coloane şi capiteluri din marmură şi paviment din mozaic policrom, unicat arhitectural în Dobrogea romano-bizantină, şi la stabilirea stratigrafiei cetăţii (sec. I – VII p.Chr.).

Descoperirile epigrafice nu prea generoase – 11 inscripţii latine – ne informează despre refacerea în timpul împăraţilor Maximinus şi Maximus a unor drumuri şi poduri şi despre locuitorii cetăţii: romani - Valerius Valens, veteran al Legiunii XI Claudia; Q. Marcus Quadratus, nat(ione) Lib(ycus sau urnus) şi Q. Marcius Provincialis; Tiberius Claudius Vettius, Tiberius Claudius Ingenus, Marcus şi Florus ; un veteran al legiunii V Macedonica cu familia sa (Cocceia Dorina, Antonia Crispina şi Antonius Alexander); Ulpius Flavius - şi traci - Othis, fiul lui Seutes, Bithidia, fiica lui Bitus; Durisses, fiul lui Bithus.

Cercetările arheologice desfăşurate în anul 1987 în teritoriul oraşului antic au scos la lumină, la cca. 3 km vest de cetate, un complex monastic paleocreştin – două basilici cu câte o singură navă, o capelă cu absidă şi diferite anexe înconjurate de o incintă – cu trei faze constructive, datat între a doua jumătate a sec. IV – prima parte a sec. VII p. Chr. Între piesele descoperite la complexul monahal, câteva sunt de valoare excepţională: vasul lustral, agăţătoarea pentru candelă sau cadelniţă, un tezaur de solidi (monede de aur).

Alte descoperiri în teritoriul cetăţii Ibida la Kurt Baiîr, Fântâna lui Bujor, Coşari, Caugagia - Cimitirul turcesc, Camena, Fântâna Mare au pus în evidenţă amploarea şi densitatea de locuire în acest teritoriu, în strânsă legătură cu dimensiunile şi importanţa centrului urban de la Slava.

Reluarea cercetărilor sistematice începând cu anul 2001 a prilejuit dezvelirea altor importante vestigii: a fost cercetat zidul de incintă în punctele Curtina G şi Poarta de Vest, au ieşit la iveală pillae-le podului antic de peste râul Slava, locuinţe, sistemul de canalizare, iar din necropola cetăţii romano-bizantine au fost cercetate peste 60 de morminte simple şi un cavou romano-bizantin. Acesta din urmă, de mari dimensiuni (8 x 3,5 m), construit din cărămizi şi lespezi de piatră, constituit din dromos şi cameră funerară, cu interiorul tencuit şi pictat, cu pardoseala din plăci de cărămidă, a servit drept loc de înmormântare pentru 39 de indivizi ai unei familii înstărite din oraşul antic.

Căderea limes-ului dobrogean în primul sfert al sec. VIII a determinat şi încetarea vieţii urbane la Ibida. Până în sec. XVI nu mai avem nici o informaţie despre vreo locuire sistematică în perimetrul actualului sat Slava Rusă.

Prima atestare documentară a aşezării datează din 1584. În Defterul otoman din acest an localitatea apare sub numele de Kizil-insarlic. Sub acelaşi nume, localitatea este menţionată şi în notiţele de călătorie ale lui Evlia Celebi (mijlocul sec. XVIII). Tot în varianta turcească - Kizilsar - este notat numele satului de Ion Ionescu de la Brad în descrierea călătoriei agricole prin Dobrogea (1850); într-o formă apropiată – Kizil-hisar satul apare în Fondul Tapiurilor Otomane din perioada 1866–1877.

În paralel s-a utilizat şi numele de Slava în variantele: Islawa – într-un Defter otoman de la sfârşitul sec. XVII, Slawa – pe o hartă austriacă din 1790 şi pe una militară rusească din 1828, Slava – la agentul polon Korsak în notiţele sale de călătorie din 1849. Pe o hartă rusească din 1838 se face distincţia între Star Slava (Slava Rusă) şi Noia Slava (Slava Cercheză).


Populaţia satului în epocile modernă şi modernă

Opera de revizuire a cărţilor sfinte, iniţiată de patriarhul Nicon şi acceptată de Sinodul de la Moscova în 1658, a determinat o schismă în Biserica rusească. Măsurile de constrângere la care au fost supuşi opozanţi (numiţi „vechi credincioşi” – starovierţi sau staroobriedţi) i-au silit pe aceştia să emigreze spre Serbia, Polonia, Moldova şi Imperiul otoman. Refugiaţii ajunşi în Moldova şi Dobrogea erau conduşi de stareţul Filip al Mănăstirii Pomar, de aici numele de filipovţi, filipoveni, lipoveni. La rândul lor, aceştia s-au scindat în două mari grupări: bespopovţi şi popovi, în funcţie de modul în care se oficia serviciul divin.

În satul Slava Rusă, lipovenii – cei din secta bespopovilor – sunt atestaţi începând cu anul 1754; după jumătate de secol (1804) în sat se aşază şi lipovenii popovi. După Războiul de Independenţă la Slava Rusă au fost colonizaţi români, cei mai mulţi provenind din Oltenia. Ei s-au aşezat cu precădere în partea de nord şi nord-est a satului (aşa-numita „zonă a coloniştilor”).

Dacă la începutul secolului XIX satul avea 20 de case şi, aproximativ, 30 de familii, un secol mai târziu, în sat trăiau 1166 de suflete, dintre care: 899 lipoveni popovi, 222 lipoveni bespopovi, 12 români, 10 ţigani, 2 bulgari, 1 grec şi 20 evrei, iar la sfârşitul secolului XX, din 1839 locuitori, 90% sunt lipoveni (majoritatea popovi) şi 10% români.

Instrucţia publică se realiza la sfârşitul sec. XIX în trei şcoli: una de stat şi două particulare lipoveneşti (câte una pentru fiecare sectă, unde se predau doar textele religioase). La distanţă de un secol, în sat funcţionează o şcoală cu 156 elevi şi 7 cadre didactice.

Dar Slava Rusă este, prin excelenţă, centrul ortodoxismului de rit vechi. Cele două mănăstiri – Uspenia şi Vovidenia – şi cele două biserici lipoveneşti – Sf. Nicolae şi Acoperământul Maicii Domnului – depozitare ale unor tezaure de carte veche slavonă şi icoane vechi ruseşti, sunt dovada indiscutabilă a acestui fapt.

Uspenia, mănăstirea de călugări situată la 3 km sud-vest de satul Slava Rusă, a fost înfiinţată cândva în sec. XVIII de un grup de credincioşi din Slava Rusă, care au construit mai sus de sat o bisericuţă de lemn şi s-au retras să trăiască acolo. Mănăstirea a fost, începând cu anul 1848, sediu episcopal, sub autoritatea mitropolitului de la Fântâna Albă (Moldova) şi, ulterior, sediu mitropolitan. În a doua parte a sec. XIX biserica de lemn a fost înlocuită de una de zid, sfinţită la 1883, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Numărul călugărilor a crescut simţitor în timp, astfel încât, către anul 1843, aceştia îi cer sultanului Abdul-Azis să le acorde unele privilegii, printre care şi scutirea de dări. Firmanul emis în acest sens, în 1851, a fost recunoscut şi întărit de sultanii următori, fapt ce a determinat o efervescenţă a vieţii monahale, astfel încât în 1877, la Mănăstirea Uspenia erau înregistraţi 200 călugări.

După integrarea Dobrogei în statul român, în ciuda faptului că vechile privilegii au fost păstrate, numărul călugărilor a scăzut simţitor, ajungând la numai 60 la început veacului XX, pentru ca în zilele noastre să trăiască aici doar 9 călugări.

An de an, hramul mănăstirii – Adormirea Maicii Domnului – sărbătorit la 29 August – prilejuieşte strângerea laolaltă a comunităţii lipoveneşti din ţară şi străinătate.

La aproximativ un secol după fondarea Mănăstirii Uspenia, la marginea de sud-est a satului Slava Rusă, se constituia o a doua comunitate monastică lipovenească – de călugăriţe. Biserica, numită astăzi – cea mică, a fost construită la jumătatea sec. al XIX-lea; la aproximativ 20 de ani, în 1866, acesteia i se adaugă o biserică nouă, mult mai impunătoare. La ora actuală aici trăiesc în jur de 40 măicuţe şi surori de mănăstire.

Comunitatea de ruşi lipoveni şi-a construit în sat două biserici: Biserica Sf. Nicolae – ridicată în 1852 şi refăcută în 1996, ce deserveşte secta popovilor – şi Biserica Acoperământul Maicii Domnului – construită la începutul secolului al XIX-lea de lipovenii bespopovi. Astăzi, datorită faptului că numărul lipovenilor bespopovi s-a redus doar la câteva familii şi în această biserică slujba este oficiată de un preot.

Aşezat într-o zonă de un pitoresc aparte – propusă de specialişti ca rezervaţie peisagistică, adăpostind vestigiile celui mai mare oraş roman din Dobrogea, locuit astăzi de una dintre cele mai tradiţionale comunităţi – cea de ruşi lipoveni, constituind centrul spiritual creştin de rit vechi prin Mănăstirile Uspenia şi Vovidenia, satul Slava Rusă ar putea deveni unul dintre cele mai importante puncte ale turismului cultural nord-dobrogean.