Mai mult

Vecinătatea Dunării a făcut ca Isaccea să reprezinte o veritabilă vatră de istorie milenară.

Cercetările arheologice au pus în evidenţă, în extremitatea de NV a localităţii, existenţa unei aşezări neolitice cu o vechime de aproximativ 7000 de ani.

O importanţă aparte prezintă însă cetatea Noviodunum ale cărei ruine se află în partea de est a oraşului modern – la aproximativ 2 km, în punctul Eschi-Kale (în limba turcă Cetatea Veche).

Aşezată în dreptul unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării, pe un promontoriu înalt de peste 20 m, cetatea a avut, în diferite perioade istorice, un rol militar şi comercial aparte. Ridicată încă din primii ani ai epocii Principatului pe o veche aşezare getică, cu nume de origine celtică, cetatea a fost în primul rând bază a flotei romane de la Dunărea de Jos, Classis Flavia Moesica, apoi sediu al unor detaşamente ale Legio V Macedonica şi Legio I Italica, dar şi punct final, de intersecţie, al drumului militar şi comercial ce tăia centrul Dobrogei, venind de la Marcianopolis şi limes-ul dunărean. Cetatea romană timpurie (sec.I-III), ridicată la rangul de municipium în vremea Severilor şi din care se păstrează o serie de edificii importante situate pe malul Dunării: therme, locuinţe, fragmente din zidul de incintă şi pentru care a fost cercetată necropola tumulară din sec I-III p.Chr, era un centru cosmopolit, cu o populaţie formată din militari, veterani şi civili romani sau greco-orientali. Cetatea propriu-zisă era dublată la sud şi la est de o aşezare civilă de proporţii, înconjurată de un sistem defensiv format din trei valuri de pământ cu şanţ. De asemenea, pe platforma de teren dinspre S-E se găsea necropola cetăţii, punctată de numeroase movile funerare, dintre acestea remarcându-se uriaşa movilă Kurgan-vizir.

Distrusă de atacurile goţilor şi herulilor în jurul anului 267, cetatea este refăcută în vremea împăraţilor Aurelian şi Probus la dimensiuni mai reduse decât cetatea timpurie. Din această perioadă au fost dezvelite incinta de nord cu şapte turnuri de apărare semicirculare, poarta de acces spre instalaţia portuară, therme, o bazilică şi turnul mare cu o suprafaţă de 225 mp pe latura de sud a cetăţii. Cetatea târzie (sec. IV-VII) rămâne în toată perioada sediu al flotei dunărene - numită acum Classis Ripae Scythicae, iar din sec. IV sediu al Legio I Iovia Scythica. Izvoarele hagiografice creştine localizează la Noviodunum un număr mare de martiri (32 sau 36), ceea ce indică prezenţa unei puternice comunităţi creştine, cu organizare bisericească şi lăcaşuri de cult. Mărturiile arheologice evidenţiază o pătrundere timpurie a creştinismului, plasând aşezarea în rândul celor mai puternice centre paleocreştine din zona Dunării de Jos.

Pentru mai bine de două secole (începutul sec.VII - al treilea sfert al sec. X) viaţa urbană decade. La sfârşitul sec. X şi începutul sec. XI cetatea îşi reia funcţia defensivă, incinta fortificaţiei fiind refăcută de bizantini pe vechile fundamente romano–bizantine. Ocupată de tătari, stăpânită o vreme de domnul Ţării Româneşti, cetatea este demantelată după cucerirea ei de către turci în anul 1420. În sec. XVI, pe cetate, turcii au construit o tabără trapezoidală înconjurată cu val de pământ (tabie) ce adăpostea o garnizoană.

În paralel centrul de greutate al aşezării s-a mutat, încă din sec. XIII, spre sud, unde fusese întemeiată probabil de către tătari, o mică aşezare. Aceasta a preluat denumirea de Isakdji, pe care o avusese anterior aşezarea din cetate, ca fostă reşedinţă a lui Sacza.

În anul 1331, geograful arab Abulfeda, aminteşte de Isaccea ca fiind “un oraş în ţara valahilor”, forma sub care e trecută localitatea fiind Isakdji.

În anul 1417 sultanul otoman Mehmed I întreprinde o mare expediţie împotriva Ţării Româneşti, principalele lupte fiind date pe teritoriul Dobrogei. Cu toată împotrivirea dârză a ostaşilor lui Mircea cel Bătrân, mai ales a celor care apărau cetăţile Enisala şi Isaccea, provincia dintre Dunăre şi Marea Neagră a fost pierdută pentru un răstimp de patru secole.

În timpul stăpânirii turceşti, Isaccea este un important centru administrativ, militar şi economic.

În anul 1484 cronica istoricului turc Seadedin aminteşte despre Isaac, în cadrul expediţie lui Baiazid al II-lea.

În campania contra Poloniei, din 1621, armata sultanului Osman I staţionează la Isaccea opt zile pentru construirea unui pod peste Dunăre. Tot aici, acesta va ordona ridicarea unui castel.

Isaccea - sau Obluciţa cum apare în unele documente, a fost un vad de trecere a Dunării foarte folosit de către armatele otomane în perioada evului mediu, în lupta împotriva Ţărilor Române sau a Poloniei.

În 1677, în timpul războiului turco-polon, potrivit informaţiilor din jurnalul palatinului de Kulm, Isaccea era un oraş deschis, situat pe o colină, fără ziduri sau întărituri. Străzile erau foarte strâmte, dar cu multe case. Localitatea avea două moschei şi prăvălii multe, dar sărace. De asemenea, aici se găsea un palat, locuit de sultan. Pe malul Dunării era construit castelul (cetatea) cu patru turnuri şi cu ziduri foarte înalte.

În 1769, marele vizir Mahomed Emin Paşa, în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, şi-a stabilit tabăra în câmpia de la Isaccea. La 15 octombrie 1771, după ce ruşii i-au înfrânt pe turci, cetatea, oraşul şi geamiile au fost mistuite de foc, potrivit informaţiilor lui Atanasie Comnen Ipsilante.

Harta austriacă din 1790 notează localitatea ca Isakschi.

Din informaţiile lui Moltke în Campagnes des Russes dans la Turquie d' Europe, în aprilie 1808, Isaccea avea o garnizoană de 1500 oameni sub comanda lui Kursanli-Ali-Paşa. În august 1809, localitatea avea în centru un vechi castel de piatră, probabil de apărare şi înconjurat de un bun retranşament. Oraşul era situat pe o poziţie încântătoare, se ridica în amfiteatru şi era înconjurat de păduri, grădini şi vii.

În sec. al XIX-lea Isaccea era una dintre cele nouă cazale ale sandjacului de Tulcea.

Harta militară rusă din 1828 trece aşezarea sub denumirea de Isaktia, iar la mijlocul sec. XX, Ion Ionescu de la Brad notează localitatea cu numele de Sakicha sau Sacce. El găseşte aici 363 români, 183 turci, 163 cazaci, 29 greci, 23 ţigani, 20 evrei şi 3 armeni, în total 784 locuitori.

La începutul sec. XX, M. D. Ionescu scria despre Isaccea că “era un oraş vechi, prost întreţinut, cu străzi strâmte. Principalele produse ale regiunii erau lemnul, grâul, dar mai ales vinul”.

La 1900 în Isaccea erau 618 case, 1 han, 11 prăvălii, 10 mori şi 21 fântâni. Învăţământul se practica în două şcoli, una de băieţi şi alta de fete, ambele înfiinţate în 1882. În localitate mai exista şi o şcoală turcească, lângă geamie, construită în sec. XVIII şi două biserici care purtau hramul Sfântul Gheorghe şi Sfinţii Voievozi.

După 1928 Isaccea devine oraş subordonat reşedinţei de judeţ, Tulcea.

Cei ce poposesc la Isaccea pot vizita ruinele cetăţii Noviodunum, mormântul lui Isac-baba, considerat de populaţia musulmană ca întemeietorul localităţii şi utilizat pentru practicile ritului mahomedan, geamia, a cărei vechime este stabilită la peste 300 de ani şi Biserica Sfântu Gheorghe, ridicată la sfârşitul sec. XVIII sau la începutul sec XIX, ce posedă un valoros iconostas de lemn datând din epoca lui Vasile Lupu (cca. 1645) şi un monument funerar de epocă romană folosit pentru realizarea mesei de altar.